Ma bantuie fiecare cuvant pe care mi l-ai spus. Dar mai ales cele pe care nu mi le-ai spus. Ai spus ca e ok faptul ca nu s-a intamplat nimic intre noi in primele 3 luni. Nici dupa nu s-a intamplat nimic  mult timp. Pentru ca mie imi era frica. Numai ca desi am crezut ca ai acceptat si ca incerci sa intelegi, aparent nu ai fost niciodata pe deplin sincer cu mine. Altfel nu inteleg reprosul tau de acum aproximativ o luna: "timp de 3 luni nici macar nu m-ai lasat sa te ating". Te lasasem sa imi atingi inima, ceea ce pentru mine a fost mult mai dificil si cu atat mai important.
Nu cred nici ca a durat 5 luni sau cat ai spus tu ca sa iti spun ca te iubesc. Nu mai tin minte exact. Oricum, daca nu am spus-o, credeam ca gesturile mele sugerau ca te iubeam. Dar eu imi aminteam ca ti-am spus la maxim o luna dupa ce mi-ai spus tu. Si tu mi-ai spus in august, la final, dupa ce m-am intors din Italia. Eu ti-am spus in septembrie. Sunt convinsa. Oricum, chiar daca nu am spus-o atunci te-am iubit mai mult decat ai fi putut tu sa ma iubesti vreodata. Pentru ca eu te-am iubit cu adevarat.
Fara suflet, dar te-am iubit. Sau poate erau doar hormonii secretati de corpul meu.