Ma bantuie fiecare cuvant pe care mi l-ai spus. Dar mai ales cele pe care nu mi le-ai spus. Ai spus ca e ok faptul ca nu s-a intamplat nimic intre noi in primele 3 luni. Nici dupa nu s-a intamplat nimic  mult timp. Pentru ca mie imi era frica. Numai ca desi am crezut ca ai acceptat si ca incerci sa intelegi, aparent nu ai fost niciodata pe deplin sincer cu mine. Altfel nu inteleg reprosul tau de acum aproximativ o luna: "timp de 3 luni nici macar nu m-ai lasat sa te ating". Te lasasem sa imi atingi inima, ceea ce pentru mine a fost mult mai dificil si cu atat mai important.
Nu cred nici ca a durat 5 luni sau cat ai spus tu ca sa iti spun ca te iubesc. Nu mai tin minte exact. Oricum, daca nu am spus-o, credeam ca gesturile mele sugerau ca te iubeam. Dar eu imi aminteam ca ti-am spus la maxim o luna dupa ce mi-ai spus tu. Si tu mi-ai spus in august, la final, dupa ce m-am intors din Italia. Eu ti-am spus in septembrie. Sunt convinsa. Oricum, chiar daca nu am spus-o atunci te-am iubit mai mult decat ai fi putut tu sa ma iubesti vreodata. Pentru ca eu te-am iubit cu adevarat.
Fara suflet, dar te-am iubit. Sau poate erau doar hormonii secretati de corpul meu.

Nici măcar nu mi-am dorit brelocul ăla până nu m-ai întrebat dacă îl vreau. Nici măcar nu am vrut să mi-l faci cadou. Voiam să mi-l cumperi și să ți-l plătesc. Tu ai spus că vrei să mi-l faci cadou. Deși am insistat să îți dau ceva la schimb. Totuși, am acceptat să rămână cadou din partea ta. Numai că deși am vrut să ne vedem tu ai spus că nu ai timp. Și când te-am întrebat azi de breloc mi-ai spus că l-a văzut colega ta și i l-ai dat ei. Deși mi l-ai promis mie. Nici măcar nu mi-am dorit porcăria aia de breloc și acum bocesc din cauza lui, pe lângă toate chestiile care se întâmplă în viața mea în momentul de față. Ai spus că îmi iei altul. Ceea ce nu înțelegi tu e că eu nu mi-aş fi dorit niciodată brelocul respectiv dacă nu m-ai fi întrebat tu dacă îl vreau. Nu vreau să simți că ai vreo obligație față de mine și nu vreau  niciun cadou, nici de la tine, nici de la nimeni. Nu mai vreau să mă atașez de nicio persoană. Cele la care țin acum au deja de 200 de ori mai multă forță asupra mea decât le-ar trebui ca să mă distrugă. Și la cum evoluează lucrurile în ultima vreme, cred că asta urmează să se întâmple. Urmează să fiu distrusă.

Echilibristica pe un fir de panza de paianjen

Ma surprinde si pe mine cat de usor pot lasa lucruri marunte sa ma destabilizeze. Cum poate o chestier nesemnificativa sa imi smulga bucati din suflet si sa le arunce la intamplare. Cum incerc sa le pun la loc si atunci cand pare ca reusesc intervine alt nimic si ma strica la loc. Tot ce vreau e sa fiu intreaga. Si aparent asta e singurul lucru care nu imi iese.

Exercitii de respiratie

Nici macar nu stiu de ce imi pasa. De ce ma doare ? De ce naiba de fiecare data cand cred ca sunt bine, ca in sfarsit m-am vindecat apare ceva, cineva hotarat sa imi distruga echilibrul. Echilibrul asta atat de fragil pe care ma chinui sa il construiesc de ani de zile, dar aparent nu reusesc. De ce daca nu te mai iubesc si pe el nu l-am iubit niciodata, totusi amandoi aveti puterea de a ma rani cu cuvinte marunte? De ce nu pot fi indestructibila, asa cum incerc mereu sa iii conving pe ceilalti si pe mine ca sunt? Oare chiar te-ai prefacut? Chiar nu ti-a pasat de toate momentele in care eu am incercat sa fiu romantica si draguta? Cu ce te-ar fi ajutat daca te-ai prefacut? Ai fi fost mai castigat in vreun fel? Cu ce te-ar fi ajutat? De ce sa te fi prefacut cand tot ceea ce era mai important in relatia noastra fusese faptul ca aveam incredere absoluta unul in celalalt si ne spuneam tot ceea ce ne deranja?

“S-a prefacut…”, a spus el.

“I-a iesit foarte bine…”, am raspuns eu incercand sa arat ca nu imi pasa asa mult. El nu ma cunoaste. Poate nici tu nu ma cunosti de fapt. Poate ca nimeni nu na cunaoste cu adevarat. Dar voi plange in coltul meu, ascultand melodiile mele preferate pana cand voi ajunge sa cred in propriile mele minciuni si din sufletul meu va radia increderea. Pana atunci, sa va ia naiba pe amandoi.

Aerul pe care il respir - "Toate ranile sufletelor noastre"

Cat de mult trebuie sa doară pana te voi uita? Cat va dura pana când inima și creierul meu se vor pune, în cele din urma de acord și voi accepta ca s-a terminat, ca nu ma mai iubești, ca oricât de mult m-ai iubit cândva acum sunt un ecou în sufletul tău si ecourile sunt acolo doar ca sa iti aminteasca ca esti singur? Nimeni si nimic nu poate rasuna mai tare decat singuratatea. Nimic nu doare mai mult decat suferinta pe care ai decis sa ti-o provoci tie. Nimeni nu te poate rani mai tare decat te poti rani tu, cel care isi cunoaste toate slabiciunile. Am hotarat sa imi distrug sufletul si simt ca am reusit. Si totusi asta nu imi ofera nicio satisfactie. Nu suntem impreuna, nu ne mai iubim si nu ne mai dorim sa ne trezim dimineata unul in bratele celuilalt. Esti ca un drog pentru mine. Unul care imi lipseste. Si nu am reusit sa gasesc nimic mai puternic sau macar la fel de puternic incat sa ma faca sa nu te mai vreau.
Am incercat sa imi distrug inima incat sa pot ajunge pana la tine si sa te scot de acolo, dar cred ca esti undeva in aerul pe care il respir pentru ca, cu cat incerc mai tare sa scap de tine, cu atat te gasesc mai mult in fiecare molecula din mine. Si asta doare ca si cum cineva mi-ar rascoli inima pe viu pentru a scoate un glont inexistent. Tu esti glontul...