Scrisoarea nr. 7

Bună

M-am trezit cu un zâmbet până la urechi și nu mă pot opri din zâmbit... Nici nu îmi doresc... Mă bucur că am acceptat o provocare și îmi place cum au evoluat lucrurile. Sper ca lucrurile să continue așa, pentru că îmi place, pentru că te plac. Pentru că de fiecare dată când ne vedem pe fețele noastre rămâne un zâmbet tâmp, pentru că îmi place felul în care mă privești, pentru că nu îmi doresc să aflu cum se termină povestea asta. Momentan vreau să dureze la nesfârșit. Să zâmbim etern uitându-ne unul la celălalt, să ne privim în ochi și să știm că acela e locul în care vrem să fim. Să dansăm, să te calc pe picioare, să cânt, să ne fixăm unul pe celălalt și să ne întrebăm „Ce?”, să nu vreau să te las să pleci, să îți dorești să mai rămâi, să ne ținem de mână... Îmi place cum mă ții de mână... Îmi plac ochii tăi și buzele tale și parfumul tău și te plac. Hai să vedem ce se întâmplă, fără să ne facem prea multe planuri, fără să avem așteptări prea mari unul de la celălalt. Viața e prea scurtă pentru a face planuri. Ea trebuie trăită, iubită și atât.
Nu e iubire... Nu încă... Momentan sunt floricele și fluturași și gâzulițe zburând prin stomac, prin creier, prin suflet. Hai să ne zâmbim azi ca și cum mâine nu ar exista. Fără planuri de viitor, fără prea multe speranțe. Hai să încercăm. Mergem înainte, lăsăm lucrurile să evolueze de la sine și vedem ce iese. Ia-mă de mână și hai! Hai să visăm!

Cu drag,

Lin.